În volumul Prizonierul tăcerii (Ed. Junimea, Colecția „Cantos”, Iași, 2016), vocea poetului Victor Munteanu vibrează prin emoția produsă de cele șaptezeci și două de poeme organizate în două cicluri: „Oare până unde am ajuns?” și „Ieșirea din cuvinte”, „păstrând în scrisul său vibrația unor imperative, necesare și obligatorii azi, care țin în echilibru discursul bacovian
De multă vreme opera lui Mihai Eminescu este obiectul unor interpretări care o plasează la două extremități ale unei axe. La un capăt se află tendința de a o considera „naturală”, inteligibilă și explicabilă, text cu text, unor școlari de vîrstă și nivel mijlocii, cărora li se povestește „ce-a vrut să spună” poetul și cît
„Terapia cu îngeri”, publicată la Editura Junimea, în 2016, cu un cuvânt însoțitor al binecunoscutului critic literar Ioan Holban, o excelentă antologie de autor a unui „Cehov de Moldova”, după cum se autodefinește însuși autorul în poemul „Microbii”, reia poeme, multe revizuite sau rescrise, în selecția cărora s-a ținut cont de o „vizibilă unitate stilistic/
Am utilizat cândva o informaţie dintr-un jurnal publicat postum, cineva care a citit articolul respectiv m-a certat pentru faptul că m-am referit la autorul textului din care am citat dacă nu cu deferentă atunci oricum destul de neutru pe când respectivul îmi face un portret de-a dreptul sarcastic. Explicându-mi-se despre ce era vorba, pentru început
Un necesar efort istoriografic de recuperare a ceea ce s-a întâmplat în spațiul românesc pe parcursul „secolului lung” început odată cu Primul Război Mondial nu poate ocoli evenimentele politice, militare, diplomatice ori contribuțiile societale care au avut drept rezultat Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Pare că acest efort devine cu atât mai vizibil
Ultimii ani de activitate susținută ai Ioanei Diaconescu, de data aceasta in calitate de cercetător de istorie recenta, cu o direcție centrată încă din 2005 pe studierea arhivelor Securității, au scos la iveală, până în momentul actual, o valoroasă și unică moștenire documentară, de interes nu doar pentru istoria literară contemporană, dar și pentru istoria
– Domnule Ioan Iacob, felicitări pentru lansarea cărții dvs., „Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu – Edgar Allan Poe”. Ce înseamnă pentru dvs. publicarea cărții într-o colecție prestigioasă precum „Eminesciana”? – Mulțumesc pentru felicitări și vă doresc, dumneavoastră și cititorilor, un An Nou 2018 mai bun și La mulți ani! Răspunsul la întrebare este foarte simplu:
Cezar Ivănescu a lăsat ca moștenire literară una dintre cele mai profunde opere în care poezia și rugăciunea se hrăneau reciproc din rădăcinile comune ancestrale. De regulă, în Săptămâna Patimilor, mă gândesc la el și la forma lui unică de poezie-incantație, atât de telurică, atât de eterată, sfâșietor-mângâietoare. Într-un excelent articol despre memoria întinată a
Am descoperit în SCRIPTOR, revista ieşeană fondată şi condusă de Lucian Vasiliu, un dialog despre ură purtat între Ioan Holban şi Nicu Gavriluţă. Reproducem un pasaj ca o invitaţie la lectură a întregului text având în centrul său această maladie care, vai, face ravagii şi printre scriitorii de azi, afectând grav climatul literar: „(N.G.): ...Până
I-a lipsit un dram de noroc lui Constantin Stoiciu. Să spunem repede că fostul redactor de la „România literară” și „Contemporanul”, omul talentat din industria cinematografică românească de până la finele anilor șaptezeci, și-a petrecut viața ca un scenariu de film. După 35 de ani de exil canadian, premiatul la Cannes din 1967 (pentru scenariu)
Cezar Ivănescu a fost o figură extraordinară a vieții literare de după 1960: poet profund, poate cel mai mare poet religios de după război (am încercat să demonstrez acest lucru în studiul introductiv al unei antologii apărute la Editura Junimea), dar temperament exploziv, capabil de gesturi violente, impulsionat în tot ceea ce a făcut de
Gazetăria eminesciană a stat mereu în atenția lui Cassian Maria Spiridon, el însuși un publicist polemic de luat în seamă în abordarea chestiunilor stringente din perimetrul realităților cultural-politice ale actualității românești. Evident, gazetarul îl dublează pe poet (unul din cei reprezentativi ai generației sale) și tocmai această relație privitoare la afinitățile celor doi sunt evidente.